De ce?

Buni ii povesteste lui C. despre vremurile cind era si ea mica, despre curentul electric care venea si pleca, despre sobele cu lemne etc.

C.: – Da’ nu aveati nici televizor?

Buni: – Nu!

C.: – Nici calculator?

Buni: – Nu, nici calculator!

C. (neincrezatoare): – Da’ imprimanta aveati?

Buni (ride): Nu, nici imprimanta!

C. (uluita, socata): Nici imprimanta … 

Miercurea fetele se dau mai nou cu bicicletele prin oraselul unde ne-am mutat, impreuna cu doi prieteni. In grupul de biciclisti sunt doi copii de aproape 9 ani si doi de aproape 5 ani. C., cea mai micutza din grup (cu 4 zile), se chinuie din greu sa ii urmareasca pe restul. Se opreste gifiind in fata casei:

C.: – Tati, trebuie sa ne mutam in alt oras!

Eu: – Dar de ce?! Nu iti place aici?

C.: – Ba da, foarte mult. Dar trebuie sa ne ducem in alt oras, mai lung!

Eu: – Mai lung? De ce mai lung?

C.: – Pai ca sa ii pot prinde pe ceilalti cu bicicleta!

Ma uit la C. (4 ani jumate) care se joaca pe calculator, ceva joc de pe Internet.

Eu: – Bravo, C.! SUper! Si in plus jocul asta e pentru copii de 6 ani!

C.: – Atunci acuma am 6 ani?

Mergem la cinema. Filmul incepea la si 20, noi ajungem in parcare cu greu la si 19. Nu mai sunt locuri. Cautam disperati, dupa o vreme gasim, nu chiar in fata la cinema dar ok, nu foarte departe. O luam la fuga spre cinema, eu uitind desigur cheile in contact si radio-ul mergind. Luam bilete la Kung-Fu Panda, intram, uffff.

Dupa vreo 10 minute de publicitate, incepe filmul. Stam la citeva rinduri din fata, destul de aproape, scaunele sunt adinci si moi, o desfatare. Dupa inca vreo 15 minute si inceputul durerilor de burta de atita ris, C. se apleaca si imi sopteste:

C.: – Tatiiiii, da de ce nu li se vad picioarele?

Reusesc cu greu sa nu explodez in hohote. Pina la urma a stat saracuta cind in genunchi, cind pe bratul scaunului meu. Ufff, greu la 4 ani juma :p

Mama: – C., ti-a taiat tati unghiile la mînutze?

C.: – Daaa…

Mama: – Esti sigura? Cind?

C.: – Pai de mai multe ori!

C. a lucrat cu mami la bucatarie. Ajung acasa, ea sare pe mine imediat ce intru pe usa:
- Tati, stii ce o adus mami? Scobituri!!

Un coleg francez (mai aspru din fire) imi povesteste despre micutzul lui (are 3 copii) care e in perioada “De ce?” (traducere libera din franceza):

F.: – Tati, de ce …?, intreaba copilul.
A.: – Pentru ca … si explica si el cum poate.
F.: – Da’ de ce … ?, continua copilul
A.: – Pentru ca … si tatal avanseaza cu explicatiile.
F.: – Da’ de ce … ?, continua copilul.
A.: – Pentru ca … ma zapacesti de cap, sa ma lasi in pace! striga tatal innebunit.
...
F. (intelegator si zimbitor) – Pentru ca asta e parerea ta?

C. (3 ani) e racita si tuseste. Suntem acasa, singurei, si ma gindesc sa ii fac un ceai de menta. Pregatesc apa, o pun la microunde, o las sa fiarba vreo 2 minute si pregatesc infuzia de menta.

Intre timp, ea se uita la mine si ma tot intreaba de ce fac aia, de ce fac cealalta. Eu ii explic (cit pot) si o tot conving ce bun e ceaiul pentru raceala:

Eu: – Stii? Bem ceai cind suntem raciti pentru ca ceaiul face bine!

C. se uita la mine mirata, putin confuza. Dintr-o data pricepe ce vreau sa zic, zimbeste si se uita la cana cu ceai si o intreaba:

C.: – Mai ceaiule, faci bine?

O.: – Tati? Stii de ce imi place culoarea albastra?
Eu: – Nu, de ce?
O.: – Pentru ca imi place sa zbor!

Mama: – O.! Ti-am mai spus sa nu fugi de buni, sa alergi pe strada ca o disperata si singura! Stii de ce nu e voie sa mergi singura pe strada?
O.: – Da, pentru ca sunt nebuni!

Seara, dupa ritualul uzual inainte de nani (eu vreau la pipi, eu vreau apa, eu …), C. sughite de numa’.
Eu: – Ce-i puisor, de ce sughiti?
C.: – Pentru ca nu am baut toata apa!

Un paragraf foarte haios dintr-un articol de pe blogul lui Vivi (http://www.vivi.ro/):

...

Cea mai veche amintire a mea este de pe la varsta de 5 ani cand, in drum spre gradinita, mi-am dat seama ca e foarte probabil sa nu respiram decat atunci cand suntem atenti la asta. Toate incercarile mele de atunci incoace de a ma surprinde nerespirand au esuat.

... 

Articol complet pe vivi.ro.

Tocmai am gasit o poveste pentru copii super simpatica pe un blog-ul re:Troniu:

Era odata ca niciodata un pitic mic-mic ce locuia impreuna cu parintii sai. Si intr-o vineri seara, piticul a adormit.


[link]

Din partea unui tatic advanced: pregateste repede alta poveste, asta mai merge citeva luni

• "Toţi oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puţini dintre ei îşi mai aduc aminte)." (dedicaţie)
• "Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii." (Capitolul I)
• "Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: "Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?" Ei vă întreabă: "Câţi ani are? Câţi fraţi are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl său?" Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut." (Capitolul IV)
• "Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguţători. Cum însă nu exista neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei sa ai un prieten îmblânzeşte-mă."

Micul prinţ (1943) de Antoine de Saint-Exupéry (1900 – 1944)

O.: – De ce la hotel e mai frumos decit acasa?

... 

O.: – De ce oamenii merg sa doarma la hotel?

O.: – Aaaaa, stiu, ca sa nu doarma in masina si sa consume benzina

O. ii explica lui C. ce e cu ploaia, cu norii, de unde vin …

O.: – Stii, C., norii nu sunt de pe planeta asta!

Recent am inscris site-ul pe trafic.ro si am observat ca a aparut o categorie de bloguri romanesti. Dupa o vreme am gasit doua articole similare cu cele de pe “De ce?”: Copiii spun lucruri trasnite I si II (de pe Andrei 100%).

Cea mai interesanta descoperire a fost un .. blog-tiz: De ce?.

C. (2 ani juma) vorbeste la masa mult mult, de neinteles. Noi ne uitam unii la altii si izbucnim in ris, era foarte simpatica. O. (6 ani juma) ne spune foarte serioasa:
- De ce rideti de ea? Nu e frumos! Mai bine sa o invatam pe C. sa inteleaga ce zice!

Locuiam inca la Paris, O. avea cam 2 ani jumate – 3. In parc, mai multi copii de culoare vin si se pun in jurul nostru. Sunt hipnotizati de ochii albastri ai lui O. Incep sa imite oamenii mari la discutii.

Un baietel (uitindu-se la O. si vorbind cu mine): – Eu tin cu PSG!
Eu: – Pe bune? Ce chestie!
El: – Da, dar nu is francez. Sunt din Côte d’Ivoire (Coasta de Fildes).
Eu: – Uau, super!
El (spre O.): – Ea cam citi ani are?
Eu: – Doi ani jumate.
El: – Imediat o sa aiba cinci ani …
O fetita de linga el: – ... apoi o sa aiba 26 de ani si o sa fie mare …
Alt baietel: – ... apoi o sa aiba copii …
Fetita de mai-nainte: – ... apoi o sa fie batrinaaa …

De citeva luni, O. a descoperit Google Earth. Interesant cum un copil de 6 ani se poate juca si intelege f usor aceasta aplicatie. Acum citeva zile ne uitam amindoi aiurea peste hartile Europei, Americii, Asiei … zic eu: – Hai sa ne uitam la muntii Himalaya! Stii ca astia sunt cei mai inalti munti din lume!
O. – Hai!
Cautam noi, gasim Himalaya, ne holbam la vailea alea adinci dintre munti, de sus parca erau fluvii, apoi ne-am prins ca probabil sunt ghetari.
Eu: – Uaaaa, uite ce frumos se vede!
O: – Super fain. Stii ca virfurile muntilor nu is asaaaaa din zapada sau din gheata? Is ca si statuile!
...